Amintiri și întrebări

De mai bine de doi ani caut. Regret că nu am început căutarea mai devreme! Indiferent de ce rezultat va avea. M-a îmbogățit sufletește, am cunoscut mulți oameni, am ascultat povești uitate și povești nespuse.

Când am pornit pe drumul căutării, nu știam că voi avea atâtea întrebări. Și nu știam că voi răscoli amintiri.

Lotul 3 al rezistenței anticomuniste din Dobrogea a fost alcătuit din 29 de persoane. Toți au fost condamnați de Tribunalul Militar Constanța, prin sentința nr. 557/1949. Această sentința a fost atacată cu recurs de majoritatea condamnaților din lot.

Ion Pițigoi a făcut parte din lotul 3 Dobrogea, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică pentru ,,uneltire contra ordinii sociale și deținere ilegală de munițiuni,,

Faptul că a existat un recurs (fie el și formal) l-am aflat studiind dosarul lotului 3 ( nr. 130, Fond urmărire penală, arhiva C.N.S.A.S).

Recursul s-a judecat în 20 ianuarie 1950 la Curtea Militară de Casație și Justiție. Apoi, pentru studierea dosarului, a fost amânată pronunțarea pentru 15 februarie 1950, 22 martie 1950, 6 aprilie 1950 (când recursurile au fost respinse).

La această dată (6 aprilie 1950), o parte din membrii lotului 3 (13 deținuți) și alți trei deținuți din alte loturi dobrogene, erau uciși din data de 10 martie 1950. Oare cei care au pronuțat sentința din recurs, cunoșteau acest fapt ?  

Cei 16 deținuți uciși în 10 martie 1950 sunt : Manea Duțu , Nicolae Dobromir, Ioan Filip, Gheorghe Gușiță, Alexandru Gogu, Constantin Lache , Iordan Nicolau , Dumitru Negroiu, Ion Pițigoi, Nicolae Roșculeț , Stere Stercu , Constantin Tudoran,  Ioan Topîrceanu, Gheorghe Tomoșoiu, Gheorghe Tofan, Marin Cenușe.

Întrebările se adună. Toate se opresc undeva. Oamenii ,,s-au pierdut,, nu știe nimeni unde sunt. 1950, 1951, 1952 sunt ani în care acești oameni sunt căutați. De ce ? Pentru că nu și-au achitat amenzile și cheltuielile de judecată! Tribunalul Militar Constanța trimite adrese către Penitenciarul Aiud, Penitenciarul Timișoara, Direcția Generală a Penitenciarelor.

Drumul către studiul dosarului la CNSAS, întâlnirile cu rudele lor (acolo unde am reușit să le găsesc rudele și au acceptat să ne cunoaștem), toate au fost presărate de ..lacrimi de sus, din cer. Parcă era un făcut, mereu ploua . Nu-mi place ploaia, dar i-am înțeles rostul.

Mi-am zis ,,Oamenii ăștia au plâns. Toți. Ei, cei închiși de dorul de acasă, de cei dragi. Cei rămași, de dorul celor plecați, de lipsa veștilor de la ei și în cele din urmă, la aflarea veștii că nu mai sunt…,,

Apoi, mi-am dat seama , că unele rude au aflat că ei au murit, după anul 1964. Am realizat cât de mult doare, după ce m-am cunoscut cu fiica unuia dintre cei 15 deținuți uciși împreună cu unchiul meu (doamna Cuțu, fiica lui Lache Costică). Și după ce am vorbit cu unchiul meu (Constantin Pițigoi) despre fratele lui cel mare, care nu s-a mai întors. După 65 de ani să vezi lacrimi în ochii unor oameni, nu este puțin!

Ion Pițigoi, unchiul meu, s-a născut în 26 octombrie 1923 la Saraiu, județul Constanța.  În 1949 era căsătorit și avea doi copii.

Învațat de mic cu munca în gospodărie, era o fire veselă, vorbea cu animalele. Dimineața, când mergea la cai, scutura puțin din hamuri și striga la ei ,,Drepți! ,, astfel încât toți caii se ridicau.

Constantin Pițigoi își amintește o întâmplare din iarna anului 1947, când oile celor două familii Pițigoi (tatăl și fiul) se aflau în Balta Brăilei. Cu două zile înainte de Crăciun, unchiul Ionel a plecat cu căruța pentru a duce de mâncare ciobanilor, care rămâneau cu oile de sărbători. În prima noapte, a venit un viscol puternic, însoțit de ger, astfel încât a înghețat Dunărea. Pentru că trebuia să se întoarcă la Saraiu, unchiul Ionel a trecut singur Dunărea înghețată, căruța și caii fiind nepregătiți pentru iarnă. Undeva, la mijlocul drumului, unul din cai alunecă și se crapă gheața, dar reușește să scape și să ajungă cu bine pe malul celălalt. Întors acasă, unchiul Ionel povestește fratelui Costică ce s-a întâmplat și îi mărturisește că a crezut că acolo îi va fi sfârșitul…

Constantin Pițigoi mi-a mărturisit că în seara arestării lui Ion Pițigoi era acolo, la Saraiu, în județul Constanța.

Ultima imagine cu fratele Ionel este de acasă, când a îmbrățișat soția, copii și pe fratele Costică, i-a spus fratelui să aibă grijă de gospodărie, să îl ajute pe socrul lui că e treabă multă.

După  ce a plecat mașina, Costică a găsit în poartă batista lui Ionel, probabil a vrut să-și steargă lacrimile pentru că plângea și posibil să nu fi fost lăsat. Sau poate a lăsat-o special ca amintire…Însă, nu mai știe nimeni ce s-a întâmplat cu batista.  

Unchiul Costică este ultimul din familie care l-a văzut în viață. Eu sunt prima din familie, care a găsit o poza cu el, după ani și ani.. O poză pe care nimeni nu o cunoaște,  pentru că s-a aflat într-un dosar, într-o arhivă. Oare câte poze, câte amintiri ascund aceste dosare?  

Poza a fost descoperită în dosarul nr. 130, fond urmărire penală, arhiva C.N.S.A.S. 

 

Articolul a apărut in revista ,,Memoria. Revista gândirii arestate,, nr. 94 (1/2016). 

Anunțuri

3 gânduri despre „Amintiri și întrebări

  1. Pingback: Memorialul Durerii, sâmbătă, 28 mai 2016, TVR 2, ora 16:00 – Rost Online

  2. Pingback: NU RATAŢI SÂMBĂTĂ! 28 mai, ora 16, pe TVR2 – Memorialul Durerii. Lotul III al rezistenţei dobrogene – executat de Securitate. | Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s