DOSARELE TIMPUL Distribuie: Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (IV) Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (IV)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă în ziarul ,,Timpul,, 13 aprilie 2016.

http://timpul.info/articol/14317/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-iv.html

Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,
ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

Lista cu numele celor uciși pe Dealul Ciura

CENUȘE Marin, 38 ani, din Baia, jud. Constanța, plutonier-major de Miliție, condamnat la 15 ani;
DOBROMIR Nicolae, 42 de ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani;
DUȚU Manea, 48 ani, din Târgușor, jud. Constanța, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani;
FILIP Ioan, 45 ani, din Dunărea, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 15 ani
GOGU Alexandru, 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, condamnat la 15 ani
GUȘIȚĂ Gheorghe, 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani;
LACHE Constantin, 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, condamnat la 15 ani;
NEGROIU Dumitru, 39 ani, din Saraiu, jud. Constanța, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani;
NICOLAU Iordan, 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani;
PIȚIGOI Ioan, 25 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, căsătorit, 2 copii, lotul 3, condamnat la 15 ani;
ROȘCULEȚ Nicolae, 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, condamnat la 25 ani;
STERCU Stere, 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la 20 ani;
TOFAN Gheorghe, 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanța, văduv, învățător, 2 copii, lotul 3, condamnat la 17 ani;
TOMOȘOIU Gheorghe, 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, pădurar, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viață;
TOPÂRCEANU Ioan, 45 ani, din Târgușor, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
TUDORAN Constantin, 34 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
Nici azi, după 66 de ani, familiile, rudele și urmașii celor asasinați de Statul român nu știu unde sunt îngropați cu exactitate cei dragi.
Un timp s-a crezut că au fost uciși în timpul transferului de la închisoare din Constanța la cea din Timișoara, în așa-numitul tren al morții, dar, ulterior, au fost găsite probe din care a rezultat că deținuții au ajuns la închisoarea din Timișoara, de unde au fost preluați și asasinați de oamenii Securității, undeva, într-un loc încă nedescoperit și necercetat, pe Dealul Ciura.
Familiile și urmașii acestor martiri nu pot decât să se roage pentru sufletele lor, să scrie pomelnice și scrisori către autoritățile Statului-criminal, care, în rarele situații când au răspuns, le-au comunicat laconic că nu cunosc nimic despre propriile sale victime!

Actul de moarte

În urma unor demersuri scrise ale familiei sale, soția sa a fost chemată la Ministerul de Interne și i s-a înmânat certificatul de deces al soțului său, care purta ca dată a morții 10 martie 1950.
Ulterior, s-a aflat că actul de moarte nr. 117 a fost emis la data de… 14 august 1957 (!), fiind înregistrat într-un registru secret al Sfatului Popular al Orașului Timișoara (la fel s-a procedat și cu numele celorlalți deținuți dobrogeni asasinați).

Pe documentul amintit mai sus, la cauza morții lui Pițigoi Ioan, cf. actului de verificare a morții nr. 48/ 10.03.1950, eliberat de Spitalul Timișoara, emis în baza certificatului de moarte nr. Mc 370631, era menționat TBC pulmonar (document completat de un anume Nica Vasile din Timișoara (urmează adresa domiciliului și buletinul de identitate).
Cinismul Statului român-călău continuă, căci, așa cum reiese din dosarul nr. 130 din Fondul de urmărire penală din arhiva C.N.S.A.S., autoritățile de atunci au demarat, după asasinarea deținuților (!), acțiunea de căutare a acestora prin penitenciarele țării, întrucât nu își achitaseră cheltuielile de judecată și amenzile penale aplicate prin sentința penală nr. 557/ 1949, astfel că Tribunalul Militar Constanța a emis mandate de executare a amenzilor pe numele unor oameni deja morți, asasinați chiar de Statul român!
A existat o întreagă corespondență între Tribunalul Militar Constanța și penitenciarele din Aiud și Timișoara, pentru că, pentru Stat, recuperarea banilor era mult mai importantă decât viețile propriilor cetățeni.
Familia lui Pițigoi Ioan a achitat datoria acestuia către Stat, dar unii dintre cei uciși și rămași datori nu aveau urmași sau rude, motiv pentru care nu avea cine să mai achite sumele datorate, iar alții erau extrem de săraci, astfel că ticălosul de Stat român a continuat să-i hărțuiască și să insiste pentru recuperarea debitelor restante… până în anul 1952!

Statul român habar nu avea unde sunt închiși deținuții condamnați
Pițigoi Elena, mama lui Pițigoi Ioan, a solicitat, prin cerere adresată președintelui Consiliului de Miniștri al R.P.R., să i se comunice dacă fiul său, arestat în anul 1949, mai este în viață sau nu.
Verificând situația atât la Serviciul „C“, Direcția Penitenciare, lagăre și colonii, precum și la Direcția Regională M.A.I. Constanța, „nu s-a putut stabili unde își execută cel în cauză pedeapsa de 15 ani muncă silnică, dată de Tribunalul Militar Constanța prin sentința nr. 557/ 1949, pentru crimă de uneltire“.
Astfel de cereri au fost adresate către autoritățile Statului de majoritatea familiilor celor condamnați și deținuți în închisorile, coloniile și lagărele din România.
Răspunsurile autorităților Statului român au fost și rămân exemple de cinism și complicitate cu ucigașii din Miliție și Securitate:
„(…) Cercetările făcute până în prezent au stabilit totuși că o parte din acești deținuți, a căror situație prezentă nu este cunoscută, au fost transportați în grupuri, împreună cu alți deținuți, de la un penitenciar la altul. Probabil, cu ocazia transferării, încercând să evadeze, au fost executați de escortă, însă nu s-au întocmit actele legale sau, chiar dacă s-au întocmit asemenea acte, s-ar putea ca ele să fie rătăcite (…)“.

Lacrimi de sus, din cer

După decembrie 1989, familia a continuat căutările celui drag, ucis de Securitate.
Luana Constantin (vezi galeria foto), nepoata lui Pițigoi Ioan, a investigat pe cont propriu cazul celor 16 dobrogeni asasinați de Securitate, dar nici în prezent nu poate să afirme că este lămurită deplin în privința cauzelor și împrejurărilor în care aceștia au murit și, mai ales, unde se află groapa comună în care trupurile lor au fost aruncate.
Luana Constantin: „De mai bine de doi ani caut. Regret că nu am început căutarea mai devreme! Indiferent de ce rezultat va avea. M-a îmbogățit sufletește, am cunoscut mulți oameni, am ascultat povești uitate și povești nespuse. Când am pornit pe drumul căutării, nu știam că voi avea atâtea întrebări. Și nu știam că voi răscoli amintiri.

 Drumul către studiul dosarului la C.N.S.A.S., întâlnirile cu rudele lor, acolo unde am reușit să le găsesc, au fost presărate de lacrimi de sus, din cer. Parcă era un făcut, mereu ploua. Nu-mi place ploaia, dar i-am înțeles rostul. Mi-am zis: «Oamenii aceia au plâns. Toți. Ei, cei închiși de dorul de acasă, de cei dragi… Cei rămași, de dorul celor plecați, de lipsa veștilor de la ei și, în cele din urmă, la aflarea veștii că nu mai sunt»… Dumnezeu să-i ierte!“.

Întrebări care se pun, răspunsuri care nu s-au dat

Multe sunt întrebările care o frământă pe nepoata lui Pițigoi Ioan, la fel de multe au rămas răspunsurile neprimite:
– „De unde se poate ști cu precizie că data morții deținuților dobrogeni este 10 martie 1950 și nu alta, din moment ce au fost înregistrați abia în anul 1957?
– De ce actele de moarte și certificatele de deces sunt diferite atât ca aspect, cat și conținut?
Care este documentul real? Actele de moarte sunt cele înregistrate în registrul secret de la Sfatul Popular al Orașului Timișoara, certificatele de deces fiind cele înmânate membrilor familiei celor asasinați?
– De ce Tribunalul Militar Constanța a emis adrese de căutare a deținuților care nu și-au achitat cheltuielile de judecată și amenzile doar către penitenciarele din Aiud și Timișoara, dar nu și către penitenciarul Gherla, unde o parte dintre deținuți staționaseră anterior transferurilor la Timișoara?
Tribunalul Militar Constanța deținea în evidențe toate documentele de transfer, deci avea cunoștință de faptul că deținuții politici au fost transferați la Timișoara. Nu cunoștea Tribunalul că deținuții-datornici fuseseră uciși? Mai ales că, pentru recuperarea debitelor, Tribunalul a hărțuit familiile morților până în 1952!
– Curtea Militara de Casație și Justiție, care a judecat și a respins recursurile condamnaților la 6 aprilie 1950, nu știa că unii dintre aceștia fuseseră asasinați la 10 martie 1950? Cum este posibil ca, într-un regim de „democrație populară“ atât de feroce îndreptat împotriva opozanților săi, să nu (se) știe că acei condamnați erau deja morți la data respingerii recursurilor?
– Ce s-a întâmplat cu deținuții asasinați în cea de-a doua serie? Aceștia au auzit împușcăturile și au înțeles că deținuții din prima serie fuseseră uciși. Ce a fost în sufletele lor, cât de înfricoșați erau?“

  În loc de încheiere, dar nu SFÂRȘIT!

• Niciunuia dintre acești martiri nu i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare postmortem, în timp ce unii foști informatori ai Securității, imorali si derbedei, oameni de nimic, sunt onorați de comunitatea constănteană și figurează în lista Primăriei cu acest titlu acordat!
• Ce mascaradă ca acești eroi să fie pomeniți de un individ ca I.P.S. Teodosie Snagoveanu, fost informator al Securității, dar și de alți preoți, unii dintre ei foști colaboratori ai Securității!
• Numele niciunuia dintre acești eroi nu a fost dat vreunei străzi/ alei/ edificiu/ sediu etc!
• Nimănui din familiile și urmașilor acestor martiri nu i-a fost acordată vreo diplomă/ medalie comemorativă/ vreo facilitate (transport gratuit, tichete de alimente etc)!
• Nimeni din familie și urmașii lor nu a fost invitat la vreo manifestare (Zilele Constanței, Ziua Marinei, spectacole, competiții sportive etc)!

Autorități, nu aveți niciun Dumnezeu!

Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (III)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă în ziarul ,,Timpul,, 12 aprilie 2016.

http://timpul.info/articol/14301/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-iii.html

Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,

ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

Asasinatele. Serviciul 4 „Bande“ – comando-ul de ucigași ai Miliției

Asasinarea celor care s-au opus regimului comunist și au comis infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale“, a fost executată de un veritabil pluton de execuție, condus de Eugen Alimănescu – maior de Miliție (vezi galeria foto), ajutat de Zoltan Kling – maior de Securitate.
Eugen Alimănescu, maior de Miliție, 7 clase, fost interlop, infractor, informator al Poliției, fost comisar între anii 1945-1947, membru P.C.R. A fost cunoscut și mediatizat ca „un mare justițiar“ în lupta cu lumea interlopă bucureșteană (devenise celebru pentru faptul că îi provoca pe bandiți să scoată pistolul, pentru a-i putea lichida „în legitimă apărare“), în fapt, legenda sa fiind un fals grosolan.
Alimănescu s-a mai făcut remarcat în urma participării sale (alături de Securitate) în acțiunile de anihilare a rezistenței anticomuniste din munți, când a dovedit o mare ferocitate prin utilizarea torturii (cazul grupului Toma Arnăuțoiu, cazul Matilda Jubleanu, cazul Gherman Pântea).
Cariera ucigașului a luat sfârșit în anul 1951, când, pentru abuzurile sale, a fost condamnat la închisoare, actul de deces purtând data anului 1958.
Există informații că ar fi fost aruncat din tren, posibil ca victimă a unui asasinat la comandă politică. Regizorul Sergiu Nicolaescu l-a avut ca model pentru comisarul Moldovan/ Miclovan, alături de comisarul Gheorghe Cambrea, în filmele artistice Cu mâinile curate, Ultimul cartuș, Un comisar acuză, Revanșa.
Zoltan Kling – maior de Securitate, fost geamgiu, membru P.C.R., un ucigaș sadic, rămas celebru pentru plăcerea patologică de a-și tortura victimele, considerat cel mai temut anchetator. A trecut în rezervă la 30 decembrie 1954 cu gradul de lt. colonel. În anul 1970 a murit – complet nebun – în Secția de Neuropsihiatrie a Spitalului din Lugoj.

„Am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa, cu cătușe cu tot“

Eugen Alimănescu (declarație postată în „România eternă“ din 16 ianuarie 2016):
„Toți cei 16 au fost aduși, de la Penitenciarul Timișoara, la Lugoj. Am hotărât să-i împușcăm în două serii de câte opt. Execuția a decurs foarte bine, însă la a doua serie a mers mai greu, căci pe cei opt i-au adus cu cătușele nituite și nu am putut să le scoatem, căci nu aveam scule. Muncind la ele, am ajuns la ora 5 – 6 dimineața și, cum începuse să se lumineze de ziuă și circulația pe șosea se îndesea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa, cu cătușe cu tot, garantându-mi Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei.
Lucrul acesta a uitat să-l facă, iar niște țărani dăduseră peste gropi, însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu știe despre ce este vorba. Cadavrele au fost mutate de acolo, după ce, împreună cu oamenii mei, am făcut să dispară și cătușele de la picioare. Erau opt țărani din Săceni (…) când au auzit împușcăturile. Speriați, au povestit cele întâmplate (…). Au desfăcut prima groapă, iar mortul avea cătușe la mâini și picioare. Imediat au anunțat Miliția din Lugoj, care nu avea cunoștință de crima petrecută (…)“.

      Gheorghe Petrov, expert în investigații speciale la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (declarații postate în „România eternă“ din 16 ianuarie 2016): –

      „(…) Timp de trei zile locul a fost păzit de Securitate, iar echipa lui Alimănescu a desfăcut toate cătușele, apoi au reînhumat victimele. Țăranii au fost apoi obligați să vină cu lopeți ca să dezgroape opt din cele 16 cadavre, pe are le-au încărcat în camioane și le-au reînhumat în fostul cimitir al săracilor de pe drumul Jabărului (…). În urma investigației de teren am reușit să stabilesc cu aproximație locul execuției din Dealul Ciura, în pădurea de lângă șoseaua ce leagă Lugojul de comuna Traian Vuia, în sectorul bornei care indică km 14 de la Lugoj, în acea zonă aflându-se undeva și gropile comune unde încă mai zac osemintele a cel puțin 15 oameni (…). 

La un moment dat, în anul 1997, Parchetul Militar a și deschis un dosar penal în această cauză. Din păcate, în 2014, cea mai mare parte a martorilor, inclusiv cei care au fost audiați în acel dosar, nu mai erau în viață. După părerea mea, dacă atunci exista o voință fermă pentru aflarea adervărului din partea autorităților competente ale statului, alta ar fi fost situația. S-ar fi cunoscut, încă de atunci, cine au fost criminalii, cum s-au săvârșit aceste omoruri și, ce este mai important pentru mine, unde au fost îngropate cadavrele vitimelor“. 

Cei 13 dobrogeni condamnați din Lotul 3 au fost transferați de la închisorile în care își așteptau sentințele de la recurs, încă nepronunțate la data asasinării lor (!), la Penitenciarul Timișoara, cu scopul de a fi anchetați din nou, pentru că, în graba procesului, anchetarea lor ar fi fost prea sumară.
În noaptea de 9/ 10 martie 1950, victimele au fost scoase din închisoarea din Timișoara, transportate cu mașina la Lugoj și împușcate pe Dealul Ciura, în pădurea de lângă șoseaua ce leagă Lugojul de comuna Traian Vuia, în sectorul bornei care indică km 14 de la Lugoj.
Deținuții asasinați au fost îngropați superficial și în mare grabă (nici măcar nu le-au fost scoase cătușele cu care erau legați unii de alții!) într-o groapă comună. Groapa comună în care au fost aruncate trupurile celor uciși mișelește a fost descoperită în luna februarie 1951, de câțiva localnici.
Documentele de deces (numite „Acte de moarte“, numerotate de la 109 la 124) au fost trimise familiilor/ rudelor după 7 (șapte) ani, abia în 1957!
Potrivit acestor acte, moartea celor uciși a survenit în aceeași zi (10 martie 1950), cauzele deceselor fiind diverse: infarct, TBC, insuficiență respiratorie, etc!).

Precizare: În Lotul 3, în afară de cei 13 deținuți dobrogeni, mai apar încă trei nume, acestea fiind ale unor oameni care fuseseră condamnați în alte procese. Nu se cunoaște cu certitudine dacă și aceștia au fost sau nu executați tot atunci, pe Dealul Ciura, împreună cu ceilalți 13 dobrogeni. De exemplu, Ion Constantinescu a murit în timpul anchetelor, în urma torturilor din închisoare (familia acestuia a primit acasă două certificate de deces: unul cu data de 28 februarie 1950, al doilea cu data de 10 martie 1950; data corectă a decesului, 28 februarie 1950, a fost confirmată abia în noiembrie 1965, în urma unei hotărâri judecătorești!).

ÎN EPISODUL URMĂTOR: Lista cu numele dobrogenilor uciși pe Dealul Ciura. Actul de moarte. Statul român habar nu avea unde sunt închiși deținuții condamnați. Lacrimi de sus, din cer. Întrebări care se pun, răspunsuri care nu s-au dat. În loc de încheiere, dar nu SFÂRȘIT!