Profesorul din Reşiţa care predă istoria Banatului pe internet. A reuşit să adune într-un blog trecutul unei întregi regiuni

În timp ce la nivel naţional se dicută despre scoaterea istoriei din programa şcolară, un profesor din Reşiţa se zbate să promoveze istoria locală.

Un tânăr profesor de istorie din Reşiţa a ales o metodă alternativă de a “preda” istoria. În urmă cu câţiva ani a deschis un blog specializat, care se numeşte “Istoria Banatului” şi prezintă aspecte inedite din trecutul acestei regiuni, unele chiar în exclusivitate. Mircea Rusnac s-a născut la 23 iulie 1971, în Reşiţa. Este licenţiat al Facultăţii de istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi doctor al aceleiaşi instituţii, cu lucrarea „Războiul civil din Spania (1936-1939). Atitudinea oficială şi oficioasă a României”. A publicat peste 40 de studii referitoare la probleme de istorie modernă şi contemporană.

Istoria locală, o necunoscută

Mircea Rusnac spune că a căutat o cale accesibilă pentru toată lumea, ca să facă cunoscute informaţii pe care nu le găsim sunb nicio formă în manualele şcolare. “Din păcate istoria se predă la modul general în ultimul timp, nişte generalităţi care nu dau atenţie aspectelor importante ale trecutului. Istoria Banatului, de exemplu, este absentă din manuale. Tocmai de aceea am şi încercat să o promovez prin mijloacele de care dispuneam. Am considerat că internetul este un mijloc foarte bun, pentru că are o extindere foarte rapidă şi tineretul îl foloseşte din plin.  Ştiţi că lucrările sau cărţile publicate în forma clasică sunt scumpe, lumea nu prea cumpără, apar în exemplare puţine, ajung doar în cerc răstrâns. Şi atunci am zis că internetul e o variantă accesibilă pentru oricine, fie că e din Australia sau din America poate să afle în orice moment informaţii despre istoria Banatului”, povesteşte profesorul reşiţean. Mircea Rusnac crede că în şcolile din România ar fi indicat să se predea mai mută istorie locală, însă spune că pentru asta şi profesorii ar trebui să depună un minim efort. “Am mai discutat şi cu părinţii care mi-au spus că ar fi bine ca elevii să afle ce s-a întâmplat în zona în care trăiesc. Sunt copii care nu ştiu ce s-a întâmplat cu o generaţie sau două în urmă. Din păcate, la ora actuală nu ştiu câţi profesorii ar fi în stare să facă aşa ceva, pentru că nu cunosc aspecte de istorie locală. Nici ei nu au studiat, nu au cercetat”, spune Rusnac.

Despre intenţia de scoatere a istoriei din programa şcolară, Rusnac susţine că nu ar trebui să ne mire. “Tendinţa a fost mereu, de multă vreme, spre reducerea instruirii populaţiei în acest domeniu. În cazul Banatului, nu este deloc o noutate. Manualele româneşti de istorie au făcut în mod constant foarte puţine referiri la această regiune, astfel încât populaţia ţării, dar chiar şi bănăţenii înşişi, cunosc prea puţine lucruri din trecutul nostru. (…) În cadrul României, rolul Banatului în dezvoltarea sa economică, în special în prima perioadă, nu este precizat. În genere, statul român fiind în mod tradiţional unul centralizat, existenţa în cadrul său a unor regiuni cu tradiţii istorice diferite şi situate pe mai multe trepte de dezvoltare economico-socială nu trebuia pomenită. Perioada comunistă, care a lovit în special regiunile mai dezvoltate, prin deportări, exproprieri, colectivizări, nu era condamnată pentru aceste lucruri. Chiar revoluţia începută la Timişoara în 1989 a avut prima dată un răsunet bănăţean, deoarece cele dintâi oraşe care au susţinut-o au fost Lugojul, Caransebeşul şi Reşiţa, apoi altele din restul ţării. În concluzie, Banatul nu s-a bucurat niciodată de o studiere autentică a istoriei sale în şcoli. Acum se doreşte ştergerea întregii istorii naţionale. Pentru noi aceasta ar fi numai o aliniere a întregii ţări la regimul la care am fost dintotdeauna supuşi”, crede Mircea Rusnac.

Documentare direct de la sursă

Ca să scrie articolele de pe blog, profesorul de istorie face cercetări minuţioase şi de cele mai multe ori apelează chiar şi la oameni simpli, la colecţiile lor de documente şi fotografii vechi. “Am căutat martori ai unor evenimente sau unii urmaşi care deţin în familii documente importante, fotografii, amintiri. Să ştiţi că în Banat sunt multe familii care păstrează acasă adevărate comori istorice, dar ei ori nu le dau importanţă, ori nu ştim noi să ajungem la ele să le valorificăm. Am rămas uimit de multe ori ce documente se pot găsi în unele arhive personale. Cu acordul proprietarilor, care nu mi-au cerut niciodată o cotravalaoare, eu le fac publice”, afirmă Rusnac. De aproape un an, Mircea Rusnac a început să-şi promoveze blogul şi prin intermediul reţelelor sociale. Spune că numărul de cititori a crescut simţitor. Mai mult, blogul său a devenit unul interactiv, fiind foarte multe cazurile în care citorii îi furnizează informaţii importante autorului “Concret, să spunem că dintr-o localitate un cetăţean îmi face cunoscută o fotografie de familie de acum 70-80 de ani, un alt cetăţean, aflat acum în Germania sau în America, vine cu o informaţie care o completează pe prima şi astfel, treptat, o anumită istorie complet necunoscută poate ieşi la lumină. Nu vă fac un secret din faptul că nici eu, atunci când am lansat acest blog, nu am ştiut multe lucruri pe care între timp le-am putut descoperi prin bunăvoinţa dezinteresată a cititorilor mei”, spune Rusnac.

Citeste mai mult: adev.ro/ofnm8c

 

Nu lăsați amintirile să se piardă ! (2)

Fotografii Nicolae Roșculeț , lotul 3 Dobrogea

Rosculet poza 1Rosculet poza 4Rosculet poza 6Rosculet poza 12Rosculet poza 13Rosculet poza 15Rosculet poza 16Rosculet poza 17Rosculet poza 19Rosculet poza 20

Mulțumesc pe această cale familiei Roșculet Ion pentru că mi-a încredințat aceste fotografii !

Celor care cunosc câte ceva despre membrii lotului 3 Dobrogea, în special despre cei uciși în 10 martie 1950, le adresez rugămintea de a nu lăsa amintirile sa se piardă !

Numele celor uciși în 10 martie 1950 : Manea Duțu , Nicolae Dobromir, Ioan Filip, Gheorghe Gușiță, Alexandru Gogu Constantin Lache , Iordan Nicolau , Dumitru Negroiu, Ion Pițigoi, Nicolae Roșculeț , Stere Stercu , Constantin Tudoran, Ioan Topîrceanu, Gheorghe Tomoșoiu, Gheorghe Tofan, Marin Cenușe.

DOSARELE TIMPUL Distribuie: Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (IV) Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (IV)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă în ziarul ,,Timpul,, 13 aprilie 2016.

http://timpul.info/articol/14317/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-iv.html

Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,
ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

Lista cu numele celor uciși pe Dealul Ciura

CENUȘE Marin, 38 ani, din Baia, jud. Constanța, plutonier-major de Miliție, condamnat la 15 ani;
DOBROMIR Nicolae, 42 de ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani;
DUȚU Manea, 48 ani, din Târgușor, jud. Constanța, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani;
FILIP Ioan, 45 ani, din Dunărea, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 15 ani
GOGU Alexandru, 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, condamnat la 15 ani
GUȘIȚĂ Gheorghe, 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani;
LACHE Constantin, 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, condamnat la 15 ani;
NEGROIU Dumitru, 39 ani, din Saraiu, jud. Constanța, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani;
NICOLAU Iordan, 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani;
PIȚIGOI Ioan, 25 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, căsătorit, 2 copii, lotul 3, condamnat la 15 ani;
ROȘCULEȚ Nicolae, 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, condamnat la 25 ani;
STERCU Stere, 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la 20 ani;
TOFAN Gheorghe, 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanța, văduv, învățător, 2 copii, lotul 3, condamnat la 17 ani;
TOMOȘOIU Gheorghe, 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, pădurar, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viață;
TOPÂRCEANU Ioan, 45 ani, din Târgușor, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
TUDORAN Constantin, 34 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
Nici azi, după 66 de ani, familiile, rudele și urmașii celor asasinați de Statul român nu știu unde sunt îngropați cu exactitate cei dragi.
Un timp s-a crezut că au fost uciși în timpul transferului de la închisoare din Constanța la cea din Timișoara, în așa-numitul tren al morții, dar, ulterior, au fost găsite probe din care a rezultat că deținuții au ajuns la închisoarea din Timișoara, de unde au fost preluați și asasinați de oamenii Securității, undeva, într-un loc încă nedescoperit și necercetat, pe Dealul Ciura.
Familiile și urmașii acestor martiri nu pot decât să se roage pentru sufletele lor, să scrie pomelnice și scrisori către autoritățile Statului-criminal, care, în rarele situații când au răspuns, le-au comunicat laconic că nu cunosc nimic despre propriile sale victime!

Actul de moarte

În urma unor demersuri scrise ale familiei sale, soția sa a fost chemată la Ministerul de Interne și i s-a înmânat certificatul de deces al soțului său, care purta ca dată a morții 10 martie 1950.
Ulterior, s-a aflat că actul de moarte nr. 117 a fost emis la data de… 14 august 1957 (!), fiind înregistrat într-un registru secret al Sfatului Popular al Orașului Timișoara (la fel s-a procedat și cu numele celorlalți deținuți dobrogeni asasinați).

Pe documentul amintit mai sus, la cauza morții lui Pițigoi Ioan, cf. actului de verificare a morții nr. 48/ 10.03.1950, eliberat de Spitalul Timișoara, emis în baza certificatului de moarte nr. Mc 370631, era menționat TBC pulmonar (document completat de un anume Nica Vasile din Timișoara (urmează adresa domiciliului și buletinul de identitate).
Cinismul Statului român-călău continuă, căci, așa cum reiese din dosarul nr. 130 din Fondul de urmărire penală din arhiva C.N.S.A.S., autoritățile de atunci au demarat, după asasinarea deținuților (!), acțiunea de căutare a acestora prin penitenciarele țării, întrucât nu își achitaseră cheltuielile de judecată și amenzile penale aplicate prin sentința penală nr. 557/ 1949, astfel că Tribunalul Militar Constanța a emis mandate de executare a amenzilor pe numele unor oameni deja morți, asasinați chiar de Statul român!
A existat o întreagă corespondență între Tribunalul Militar Constanța și penitenciarele din Aiud și Timișoara, pentru că, pentru Stat, recuperarea banilor era mult mai importantă decât viețile propriilor cetățeni.
Familia lui Pițigoi Ioan a achitat datoria acestuia către Stat, dar unii dintre cei uciși și rămași datori nu aveau urmași sau rude, motiv pentru care nu avea cine să mai achite sumele datorate, iar alții erau extrem de săraci, astfel că ticălosul de Stat român a continuat să-i hărțuiască și să insiste pentru recuperarea debitelor restante… până în anul 1952!

Statul român habar nu avea unde sunt închiși deținuții condamnați
Pițigoi Elena, mama lui Pițigoi Ioan, a solicitat, prin cerere adresată președintelui Consiliului de Miniștri al R.P.R., să i se comunice dacă fiul său, arestat în anul 1949, mai este în viață sau nu.
Verificând situația atât la Serviciul „C“, Direcția Penitenciare, lagăre și colonii, precum și la Direcția Regională M.A.I. Constanța, „nu s-a putut stabili unde își execută cel în cauză pedeapsa de 15 ani muncă silnică, dată de Tribunalul Militar Constanța prin sentința nr. 557/ 1949, pentru crimă de uneltire“.
Astfel de cereri au fost adresate către autoritățile Statului de majoritatea familiilor celor condamnați și deținuți în închisorile, coloniile și lagărele din România.
Răspunsurile autorităților Statului român au fost și rămân exemple de cinism și complicitate cu ucigașii din Miliție și Securitate:
„(…) Cercetările făcute până în prezent au stabilit totuși că o parte din acești deținuți, a căror situație prezentă nu este cunoscută, au fost transportați în grupuri, împreună cu alți deținuți, de la un penitenciar la altul. Probabil, cu ocazia transferării, încercând să evadeze, au fost executați de escortă, însă nu s-au întocmit actele legale sau, chiar dacă s-au întocmit asemenea acte, s-ar putea ca ele să fie rătăcite (…)“.

Lacrimi de sus, din cer

După decembrie 1989, familia a continuat căutările celui drag, ucis de Securitate.
Luana Constantin (vezi galeria foto), nepoata lui Pițigoi Ioan, a investigat pe cont propriu cazul celor 16 dobrogeni asasinați de Securitate, dar nici în prezent nu poate să afirme că este lămurită deplin în privința cauzelor și împrejurărilor în care aceștia au murit și, mai ales, unde se află groapa comună în care trupurile lor au fost aruncate.
Luana Constantin: „De mai bine de doi ani caut. Regret că nu am început căutarea mai devreme! Indiferent de ce rezultat va avea. M-a îmbogățit sufletește, am cunoscut mulți oameni, am ascultat povești uitate și povești nespuse. Când am pornit pe drumul căutării, nu știam că voi avea atâtea întrebări. Și nu știam că voi răscoli amintiri.

 Drumul către studiul dosarului la C.N.S.A.S., întâlnirile cu rudele lor, acolo unde am reușit să le găsesc, au fost presărate de lacrimi de sus, din cer. Parcă era un făcut, mereu ploua. Nu-mi place ploaia, dar i-am înțeles rostul. Mi-am zis: «Oamenii aceia au plâns. Toți. Ei, cei închiși de dorul de acasă, de cei dragi… Cei rămași, de dorul celor plecați, de lipsa veștilor de la ei și, în cele din urmă, la aflarea veștii că nu mai sunt»… Dumnezeu să-i ierte!“.

Întrebări care se pun, răspunsuri care nu s-au dat

Multe sunt întrebările care o frământă pe nepoata lui Pițigoi Ioan, la fel de multe au rămas răspunsurile neprimite:
– „De unde se poate ști cu precizie că data morții deținuților dobrogeni este 10 martie 1950 și nu alta, din moment ce au fost înregistrați abia în anul 1957?
– De ce actele de moarte și certificatele de deces sunt diferite atât ca aspect, cat și conținut?
Care este documentul real? Actele de moarte sunt cele înregistrate în registrul secret de la Sfatul Popular al Orașului Timișoara, certificatele de deces fiind cele înmânate membrilor familiei celor asasinați?
– De ce Tribunalul Militar Constanța a emis adrese de căutare a deținuților care nu și-au achitat cheltuielile de judecată și amenzile doar către penitenciarele din Aiud și Timișoara, dar nu și către penitenciarul Gherla, unde o parte dintre deținuți staționaseră anterior transferurilor la Timișoara?
Tribunalul Militar Constanța deținea în evidențe toate documentele de transfer, deci avea cunoștință de faptul că deținuții politici au fost transferați la Timișoara. Nu cunoștea Tribunalul că deținuții-datornici fuseseră uciși? Mai ales că, pentru recuperarea debitelor, Tribunalul a hărțuit familiile morților până în 1952!
– Curtea Militara de Casație și Justiție, care a judecat și a respins recursurile condamnaților la 6 aprilie 1950, nu știa că unii dintre aceștia fuseseră asasinați la 10 martie 1950? Cum este posibil ca, într-un regim de „democrație populară“ atât de feroce îndreptat împotriva opozanților săi, să nu (se) știe că acei condamnați erau deja morți la data respingerii recursurilor?
– Ce s-a întâmplat cu deținuții asasinați în cea de-a doua serie? Aceștia au auzit împușcăturile și au înțeles că deținuții din prima serie fuseseră uciși. Ce a fost în sufletele lor, cât de înfricoșați erau?“

  În loc de încheiere, dar nu SFÂRȘIT!

• Niciunuia dintre acești martiri nu i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare postmortem, în timp ce unii foști informatori ai Securității, imorali si derbedei, oameni de nimic, sunt onorați de comunitatea constănteană și figurează în lista Primăriei cu acest titlu acordat!
• Ce mascaradă ca acești eroi să fie pomeniți de un individ ca I.P.S. Teodosie Snagoveanu, fost informator al Securității, dar și de alți preoți, unii dintre ei foști colaboratori ai Securității!
• Numele niciunuia dintre acești eroi nu a fost dat vreunei străzi/ alei/ edificiu/ sediu etc!
• Nimănui din familiile și urmașilor acestor martiri nu i-a fost acordată vreo diplomă/ medalie comemorativă/ vreo facilitate (transport gratuit, tichete de alimente etc)!
• Nimeni din familie și urmașii lor nu a fost invitat la vreo manifestare (Zilele Constanței, Ziua Marinei, spectacole, competiții sportive etc)!

Autorități, nu aveți niciun Dumnezeu!

Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (III)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă în ziarul ,,Timpul,, 12 aprilie 2016.

http://timpul.info/articol/14301/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-iii.html

Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,

ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

Asasinatele. Serviciul 4 „Bande“ – comando-ul de ucigași ai Miliției

Asasinarea celor care s-au opus regimului comunist și au comis infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale“, a fost executată de un veritabil pluton de execuție, condus de Eugen Alimănescu – maior de Miliție (vezi galeria foto), ajutat de Zoltan Kling – maior de Securitate.
Eugen Alimănescu, maior de Miliție, 7 clase, fost interlop, infractor, informator al Poliției, fost comisar între anii 1945-1947, membru P.C.R. A fost cunoscut și mediatizat ca „un mare justițiar“ în lupta cu lumea interlopă bucureșteană (devenise celebru pentru faptul că îi provoca pe bandiți să scoată pistolul, pentru a-i putea lichida „în legitimă apărare“), în fapt, legenda sa fiind un fals grosolan.
Alimănescu s-a mai făcut remarcat în urma participării sale (alături de Securitate) în acțiunile de anihilare a rezistenței anticomuniste din munți, când a dovedit o mare ferocitate prin utilizarea torturii (cazul grupului Toma Arnăuțoiu, cazul Matilda Jubleanu, cazul Gherman Pântea).
Cariera ucigașului a luat sfârșit în anul 1951, când, pentru abuzurile sale, a fost condamnat la închisoare, actul de deces purtând data anului 1958.
Există informații că ar fi fost aruncat din tren, posibil ca victimă a unui asasinat la comandă politică. Regizorul Sergiu Nicolaescu l-a avut ca model pentru comisarul Moldovan/ Miclovan, alături de comisarul Gheorghe Cambrea, în filmele artistice Cu mâinile curate, Ultimul cartuș, Un comisar acuză, Revanșa.
Zoltan Kling – maior de Securitate, fost geamgiu, membru P.C.R., un ucigaș sadic, rămas celebru pentru plăcerea patologică de a-și tortura victimele, considerat cel mai temut anchetator. A trecut în rezervă la 30 decembrie 1954 cu gradul de lt. colonel. În anul 1970 a murit – complet nebun – în Secția de Neuropsihiatrie a Spitalului din Lugoj.

„Am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa, cu cătușe cu tot“

Eugen Alimănescu (declarație postată în „România eternă“ din 16 ianuarie 2016):
„Toți cei 16 au fost aduși, de la Penitenciarul Timișoara, la Lugoj. Am hotărât să-i împușcăm în două serii de câte opt. Execuția a decurs foarte bine, însă la a doua serie a mers mai greu, căci pe cei opt i-au adus cu cătușele nituite și nu am putut să le scoatem, căci nu aveam scule. Muncind la ele, am ajuns la ora 5 – 6 dimineața și, cum începuse să se lumineze de ziuă și circulația pe șosea se îndesea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa, cu cătușe cu tot, garantându-mi Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei.
Lucrul acesta a uitat să-l facă, iar niște țărani dăduseră peste gropi, însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu știe despre ce este vorba. Cadavrele au fost mutate de acolo, după ce, împreună cu oamenii mei, am făcut să dispară și cătușele de la picioare. Erau opt țărani din Săceni (…) când au auzit împușcăturile. Speriați, au povestit cele întâmplate (…). Au desfăcut prima groapă, iar mortul avea cătușe la mâini și picioare. Imediat au anunțat Miliția din Lugoj, care nu avea cunoștință de crima petrecută (…)“.

      Gheorghe Petrov, expert în investigații speciale la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (declarații postate în „România eternă“ din 16 ianuarie 2016): –

      „(…) Timp de trei zile locul a fost păzit de Securitate, iar echipa lui Alimănescu a desfăcut toate cătușele, apoi au reînhumat victimele. Țăranii au fost apoi obligați să vină cu lopeți ca să dezgroape opt din cele 16 cadavre, pe are le-au încărcat în camioane și le-au reînhumat în fostul cimitir al săracilor de pe drumul Jabărului (…). În urma investigației de teren am reușit să stabilesc cu aproximație locul execuției din Dealul Ciura, în pădurea de lângă șoseaua ce leagă Lugojul de comuna Traian Vuia, în sectorul bornei care indică km 14 de la Lugoj, în acea zonă aflându-se undeva și gropile comune unde încă mai zac osemintele a cel puțin 15 oameni (…). 

La un moment dat, în anul 1997, Parchetul Militar a și deschis un dosar penal în această cauză. Din păcate, în 2014, cea mai mare parte a martorilor, inclusiv cei care au fost audiați în acel dosar, nu mai erau în viață. După părerea mea, dacă atunci exista o voință fermă pentru aflarea adervărului din partea autorităților competente ale statului, alta ar fi fost situația. S-ar fi cunoscut, încă de atunci, cine au fost criminalii, cum s-au săvârșit aceste omoruri și, ce este mai important pentru mine, unde au fost îngropate cadavrele vitimelor“. 

Cei 13 dobrogeni condamnați din Lotul 3 au fost transferați de la închisorile în care își așteptau sentințele de la recurs, încă nepronunțate la data asasinării lor (!), la Penitenciarul Timișoara, cu scopul de a fi anchetați din nou, pentru că, în graba procesului, anchetarea lor ar fi fost prea sumară.
În noaptea de 9/ 10 martie 1950, victimele au fost scoase din închisoarea din Timișoara, transportate cu mașina la Lugoj și împușcate pe Dealul Ciura, în pădurea de lângă șoseaua ce leagă Lugojul de comuna Traian Vuia, în sectorul bornei care indică km 14 de la Lugoj.
Deținuții asasinați au fost îngropați superficial și în mare grabă (nici măcar nu le-au fost scoase cătușele cu care erau legați unii de alții!) într-o groapă comună. Groapa comună în care au fost aruncate trupurile celor uciși mișelește a fost descoperită în luna februarie 1951, de câțiva localnici.
Documentele de deces (numite „Acte de moarte“, numerotate de la 109 la 124) au fost trimise familiilor/ rudelor după 7 (șapte) ani, abia în 1957!
Potrivit acestor acte, moartea celor uciși a survenit în aceeași zi (10 martie 1950), cauzele deceselor fiind diverse: infarct, TBC, insuficiență respiratorie, etc!).

Precizare: În Lotul 3, în afară de cei 13 deținuți dobrogeni, mai apar încă trei nume, acestea fiind ale unor oameni care fuseseră condamnați în alte procese. Nu se cunoaște cu certitudine dacă și aceștia au fost sau nu executați tot atunci, pe Dealul Ciura, împreună cu ceilalți 13 dobrogeni. De exemplu, Ion Constantinescu a murit în timpul anchetelor, în urma torturilor din închisoare (familia acestuia a primit acasă două certificate de deces: unul cu data de 28 februarie 1950, al doilea cu data de 10 martie 1950; data corectă a decesului, 28 februarie 1950, a fost confirmată abia în noiembrie 1965, în urma unei hotărâri judecătorești!).

ÎN EPISODUL URMĂTOR: Lista cu numele dobrogenilor uciși pe Dealul Ciura. Actul de moarte. Statul român habar nu avea unde sunt închiși deținuții condamnați. Lacrimi de sus, din cer. Întrebări care se pun, răspunsuri care nu s-au dat. În loc de încheiere, dar nu SFÂRȘIT!

Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (II)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă, publicat în ziarul ,,Timpul,, în 11.04.2016

http://timpul.info/articol/14288/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-ii.html

Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,
ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

Lotul 3 de deținuți dobrogeni

„Mișcarea de rezistență” a fost descoperită și destructurată de Securitate, respectiv căpitanul (în acea vreme) Nicolae Doicaru (fost legionar, ajuns general de Securitate, a îndeplinit funcția de director al D.I.E – Direcția de Informații Externe a Securității Statului în perioada 1959-1978, superiorul direct al lui Ion Mihai Pacepa, cel care, în 1978, a trădat România și a fugit în S.U.A.).
În anul 1949, având gradul de căpitan, Nicolae Doicaru a fost numit în șef al Direcției Regionale de Securitate Constanța, funcție în care s-a remarcat prin ferocitatea regimului impus deținuților politici de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe mulți nevinovați acuzându-i de sabotaj și trimiși apoi în fața plutonului de execuție.
A fost implicat direct în organizarea, urmărirea, arestarea și asasinarea partizanilor din Dobrogea (anul 1949), coordonând apoi (alături de Nicolae Ceaușescu) reprimarea românilor care s-au împotrivit colectivizării). Avansat la gradul de maior, criminalul Nicolae Doicaru s-a implicat în anchetarea muncitorilor, pe unii dintre aceștia, în urma anchetelor și torturilor la care i-a supus, deși erau nevinovați, trimițându-i în judecată, fiind condamnați la moarte și executați.
Arestarea membrilor „Mișcarea de rezistență” (Gogu Puiu murise în vara anului 1949, în timpul unei confruntări cu trupele de Securitate), dar și a unora dintre cei care i-au sprijinit, a dus la judecarea acestora, scop pentru care arestații au fost împărțiți în șase loturi. În majoritatea cazurilor, în urma proceselor, au fost pronunțate sentințe cu pedepse foarte grele: 15 ani de închisoare, închisoare pe viață, condamnări la moarte.
Lotul nr. 3 a fost format din 29 de arestați, aceștia provenind dintre cei care doar au sprijinit pe combatanții din „Mișcarea de rezistență”, bărbați căsătoriți, cu copii, fără opțiuni politice, posesori de pământ și animale, căruțe, case și grajduri, în majoritate țărani, ocupați cu munca la câmp sau în pădure.
Cei 29 de arestați din Lotul 3 au fost considerați mai puțin importanți, decât cei din primele două loturi, motiv pentru care, în cazul lor, pedepsele au fost mai mici: de la 4 ani de închisoare până la muncă silnică pe viață. S-a avut în vedere că nici unul dintre cei 29 nu a fost refugiat în pădure și nu s-a confruntat cu trupele de securiști, ci doar a sprijinit pe combatanții din „Mișcarea de rezistență”.
În luna decembrie a anului 1949, după ce au fost anchetați și torturați, judecați și condamnați, au fost transferați din Constanța la închisorile din Aiud și Gherla, apoi la închisoarea din Timișoara.
Ceea ce nu știau condamnații era faptul că soarta lor fusese pecetluită la cel mai înalt nivel al Ministerului de Interne al Republicii Populare România, atunci când, în vara anului 1949, într-o ședință secretă, la care au participat Teohari Georgescu (ministru al M.I. între anii 1945-1952), Marin Jianu (ministru adjunct al M.I.),Gheorghe Pintilie (sau Timofei Bodnarenko, cunoscut cu porecla Pantiușa, general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului între anii 1948-1963) și Alexandru Nicolschi (născut Boris Grünberg, general, spion sovietic și șef al Securității, care a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului, între 1948-1953, și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, între 1953-1961), s-a luat decizia ca toți deținuții condamnați, care făcuseră parte din grupurile de rezistență anticomunistă și care primiseră pedepse de peste 15 ani de închisoare, să fie și ei executați extrajudiciar, în condiții cât mai discrete!

Motivul acestei decizii a fost acela că se pronunțaseră deja prea multe condamnări la moarte și opinia publică internațională făcea presiuni ca România să înceteze execuțiile celor condamnați la sentința capitală. Soluția găsită și aplicată de Statul român-criminal a fost să se continue represiunea asupra tuturor românilor care se opuneau „zorilor și binefacerilor comunismului“, iar condamnările la moarte să fie executate… cu cât mai mare discreție, la ceas de noapte și în locuri rămase necunoscute.
De menționat că, în anul 1950, numărul celor care se încadrau criteriului de condamnare la peste 15 ani de închisoare, urmând să fie asasinați, era de circa 70 de personae condamnate, dintre care 13 făceau parte dinLotul 3 al luptătorilor dobrogeni (mai existau lotul lui Spiru Blănaru din Teregova – 6 persoane, lotul maiorului Nicolae Dabija din zona Cluj – 13 persoane, și arestații dobrogeni din loturile 1 și 2, deținuți la Pitești – 16 persoane).

Sentința

Documentul (vezi galeria foto) poartă nr. 557/ 24 octombrie 1949, conține 19 pagini și este emis de Tribunalul Militar Constanța, care l-a condamnat pe Pițigoi Ioan la 15 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale și deținere ilegală de munițiuni“ plus 2 ani de închisoare corecțională și la plata a 4.000 lei amendă penală „pentru delictul de deținere ilegală de munițiuni“:
8. Pițigoi Ion declară că a fost recrutat în mișcarea de rezistență condusă de Gogu Puiu, prin Ion Mușat, în luna martie 1949, la care a fost la ședință, împreună cu Negroiu D., Constantin Tudoran, Mușat C., Mușat D., Mușat Costea, Ion Gavrilă și alții, care încă nu sunt arestați; cu această ocazie el anunță că are o ladă cu muniție și cotizează cu 500 lei.
În ședința publică declară că a fost adus cu forța la ședință pentru a da cartușele pe care el le găsise în anul 1944 și le îngropase, fiindu-i frică să le predea autorităților, deși era militar activ atunci.
La percheziția domiciliară i s-a găsit o ladă cu 795 de cartușe ZB, așa cum se arată în pr. verbal, fila 102 (fila 102-108 vol. I și fila 60 vol. 2).
Tudoran Constantin îl arată că a fost adus cu forța la ședință de către I. Mușat, pentru a spune unde are muniția despre care ei aflaseră că o ține ascunsă din anul 1944, dar că, odată întrebat, a promis că o dă.“

Sentința a fost atacată cu recurs de majoritatea condamnaților din Lotul 3, dar cererile au fost respinse la data de 6 aprilie 1950 (Decizia nr. 858, Dosar nr. 2813/ 1950). Evident, instituția recursului a fost una formală, cei condamnați știind dinainte că nu au nicio șansă de a mai schimba ceva în sentințele inițiale.
Cinismul și ticăloșia autorităților au fost și rămân incredibile și inimaginabile: la data pronunțării în privința recursurilor, 13 deținuți din Lotul 3 erau deja asasinați, crimele având loc în data de 9/ 10 martie 1950!!!
De la închisoarea militară din Constanța, Pițigoi Ioan a fost transferat (24 decembrie 1949) la închisoarea Gherla (dosar 3926/ 1949), apoi la cea din Timișoara (cf. proces-verbal nr. 3421/ 24 februarie 1950).

Este interesant de menționat că procesele verbale de transfer al deținuților din Lotul 3 către penitenciarul din Timișoara nu sunt semnate de niciunul dintre aceștia, în timp ce documentele de transfer al deținuților din același Lot 3 către penitenciarul din Aiud au fost semnate de deținuți!
Pe Fișa Matricolă Penală (originalul se află la Administrația Națională a Penitenciarelor, fosta D.G.P.) a lui Pițigoi Ioan, document completat de Penitenciarul Gherla, apar scrise precizări extrem de importante:

„10 martie 1950 – Predat Direcției Regionale a Securității Poporului Timișoara – Decedat.
10 martie 1950 – Decedat, înregistrat la Spitalul Oraș Timișoara, nr. 117/ 1957“.

Din aceste înscrisuri reiese clar că la data de 10 martie 1950, deținutul Pițigoi Ioan a fost preluat de asasinii Securității de la închisoarea Gherla, fiind ucis în aceeași zi!
Actul de moarte nr. 117 a fost emis la data de… 14 august 1957 (!).
Până în anii 1957 – 1958 nu s-a mai știut absolut nimic despre Pițigoi Ioan.

ÎN EPISODUL URMĂTOR: Asasinatele. Serviciul 4 „Bande“ – comando-ul de ucigași al Miliției. „Am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa, cu cătușe cu tot“.

 

Statul român, ucigașul propriilor cetățeni ASASINAREA A 16 DEȚINUȚI DOBROGENI (I)

Articol scris de dl. Constantin Cumpănă, publicat în ziarul ,,Timpul,, în 10.04.2016

http://timpul.info/articol/14276/statul-roman-ucigasul-propriilor-cetateni-asasinarea-a-16-detinuti-dobrogeni-i.html

Motto :

Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău,
ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)

S-au împlinit 66 de ani de la data de 10 martie 1950, când Securitatea română a asasinat 16 deținuți politici, originari din regiunea Dobrogea, la scurt timp după ce aceștia au fost transferați din închisoarea din Constanța în închisorile din Aiud, Gherla și, ulterior, la Timișoara.

 Despre aceste crime am semnat un material în cotidianul „Telegraf“ nr. 15 (259) din 26 ianuarie 1993, după vizita la redacție a d-lui Constantin Pițigoi, fratele lui Ioan Pițigoi, unul dintre cei asasinați.
După 23 de ani de la publicarea acestui material, am fost contactat de Luana Constantin, nepoata de soră a celui asasinat de Securitatea română, în prezent avocată, care mi-a mărturisit cele două aprige dorințe ale sale: aceste crime să fie cunoscute de câți mai mulți oameni, să afle răspunsurile la tot atâtea necunoscute despre tenebroasa, malefica și criminala activitate a Securității române din perioada anilor 1950 – 1965, respectiv de ce au fost uciși deținuți condamnați doar la închisoare, nu la moarte, unde au fost îngropate trupurile lor.
Multe dintre aceste întrebări vor rămâne, însă, fără răspunsuri, unele pentru totdeauna, fie pentru că dovezile sunt încă secretizate în arhive, fie pentru că urmele au fost șterse de Securitate.
Puținii martori care mai trăiesc și au avut contacte (directe sau indirect) cu asasinatele fie nu își mai amintesc nimic, fie sunt dezinteresați sau încă le este teamă, pentru că spectrul Securității, frica indusă de aceasta și mâna ei ucigașă au făcut arc peste timp și îi înspăimântă și astăzi.
Nu voi aborda întregul caz, care, în fondul său, înseamnă sute și sute de file de dosare, fotografii, documente, mărturii, articole deja publicate și alte dovezi ale ororilor comuniste din acele vremuri, ci mă voi opri doar la cazul celui care a fost PIȚIGOI IOAN.
Faptul că acesta va „vorbi“ și va dovedi peste timp, dintre coperțile unor dosare și despre toți cei 16 martiri dobrogeni, despre tragica noapte de 9/ 10 martie 1950, rămâne la condeiul și harul investigatorului de a vă reda cazul și la puterea cititorului de a-l înțelege.
Doresc să lămurim un aspect încă de la început: Securitatea a fost o instituție a Statului român, deci, pe cale de consecință, Statul român și-a hăituit, arestat, umilit, batjocorit, torturat și asasinat propriii cetățeni.
Cazul nu este singular și nici izolat, dacă ne referim doar la istoria recentă a țării, respectiv evenimentele din decembrie 1989 și mineriadele. Altfel spus, Statul român, prin instituțiile sale de forță – Poliția, Jandarmeria, Armata – practică consecvent asasinarea propriilor cetățeni.

                                                             •••

PIȚIGOI Ioan, cetățean român, s-a născut la 26 octombrie 1923, în comuna Saraiu, județul Constanța, din părinții Elena și Ion Pițigoi, care dețineau 100 de ha teren arabil și circa 700 de oi. Au fost cinci copii la părinți, trei băieți și două fete.
Semnalmente – înălțime: 1,65 m, fruntea: lată, gura: normală, bărbia: ovală, ochii: căprui, părul și sprâncenele: castanii, studii: 4 clase; ocupația: plugar, originea socială: chiabur, stagiul militar: Regimentul 13 Artilerie, contingent: 1945, gradul: fruntaș.
Familia își amintește de el că era un bun organizator și administrator al gospodăriei, iubea și vorbea cu animalele, era un bărbat frumos, harnic, vesel și iubitor de viață (la hore, în sat, juca toate fetele), cu o voce superbă, iubit de cei dragi și de oameni.
În anul 1945, Pițigoi Ioan s-a căsătorit cu Maria Brașoveanu și au avut doi copii (1 fată și 1 băiat).
În martie 1949, conform Decretului 83/ 1949, părinții și trei dintre frații săi minori au fost strămutați din comuna Saraiu și li s-a stabilit domiciliu forțat în orașul Râmnicu Sărat (până în 1964).

Arestarea

Tragedia celor 16 martiri dobrogeni a debutat în anul în anul 1948, când, în Dobrogea, a fost înființată„Mișcarea de rezistență” – o organizație anticomunistă, condusă de legionarii Gogu Puiu și frații Dumitru și Nicolae Fudulea. Scopul acestei mișcări era rezistența și lupta împotriva comunismului, în condițiile în care românii erau profund nemulțumiți și afectați grav de ticăloșia comuniștilor: falsificarea alegerilor din 1946, colectivizarea forțată, confiscarea averilor, deportări și persecuții inimaginabile.
Pe fondul acestor nemernicii ale bestiilor comuniste și ale monstruosului aparat de represiune, organizat și utilizat de Statul român împotriva propriului popor, mulți români s-au alăturat acestei mișcări și i-au sprijinit pe combatanții refugiați în păduri cu bani, haine, alimente și informații, dar și cu arme și munițiile aferente (rămase din războiul recent încheiat).
Destructurarea Mișcării de rezistență a fost făcută de Securitate, fiind lesne de înțeles că toți cei care au fost arestați au fost torturați cu sălbăticie, pentru a li se se smulge mărturisiri despre ceea ce știau și ceea ce… nu știau! Este foarte posibil ca, în urma torturilor, unii dintre arestați să fi făcut mărturisiri complete, ajungându-se astfel (și) la Pițigoi Ioan.
Pițigoi Ioan a fost arestat la 14 iulie 1949 și a făcut parte din Lotul 3 (29 persoane) de judecată a celor care au făcut parte din Mișcarea de rezistență armată din Dobrogea.

   Maria (Merica) Constantin, soră: – „Îmi amintesc și acum o zi ploioasă de primăvară a anului 1949, când o fetiță de 8 ani este ridicată de brațele puternice ale fratelui mai mare și dusă la școală pe un cal. A fost ultima dată când l-am văzut în viață… Am sperat zile și nopți în șir că această imagine va reveni și în realitate, dar în locul lui a «venit» un certificat de deces pe care era înscrisă tot o zi de primăvară: 10 martie 1950. Îți mulțumesc pentru tot, frățiorul meu drag“.

    Constantin Pițigoi, frate: – „Ultima imagine cu fratele meu este de acasă, din Saraiu, când și-a îmbrățișat soția și copiii. Ne-am îmbrățișat și noi. Mi-a spus să am grijă de gospodărie, să-l ajut pe socrul lui că e treabă multă. După ce a plecat cu mașina Securității, am găsit în poartă batista lui Ionel. Probabil că a vrut să-și șteargă lacrimile, că plângea, și posibil să nu fi fost lăsat. Sau poate a lăsat-o special ca amintire… Nu mai știe nimeni ce s-a întâmplat cu acea batistă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață“.

În malaxorul anchetelor Miliției și Securității

La data de 11 august 1949, Pițigoi Ioan a intrat în anchetelor specifice ale Miliției și Securității.
Conform declarației scrise, el mărturisește:

(…) Am luat legătura cu organizația subversivă la data de 20-25 martie a.c., la care tot în acel timp am intrat în această organizație subversivă cu 500 lei, dându-i lui Jean Topoleanu ce făcea parte din organizație.
Ca armament am avut o ladă de cartușe ce urma să le dau imediat organizației noastre subversive la propunerea lui Ion Mușat, fapt ce nu s-a întâmplat. Ca planuri aveam de a răsturna regimul de democrație populară, fapt ce nu era reușit, misiunea organizației noastre era următoarea: de a organiza, de a recruta membri în organizația subversivă, de a colecta armament, bani și de a face acțiuni de sabotaj. Acestea cunosc eu din misiunile ce mi le-a trasat organizația subversivă.
Am luat parte la ședințe subversive ce s-au ținut la 1 aprilie în casa lui Ion Mușat și unde au participat următorii (…), ședința având caracter antidemocrat. Am discutat de felul cum sunt organizați cei din pădurea Babadag și că au legătura cu ei din munți și că sunt trimiși din pădure pentru ca noi, ce făceam parte din organizația respectivă, să organizăm mai departe grupul subversiv. Legăturile le avea prin curier, aducându-ne la cunoștință felul cum se desfășoară activitatea organizației subversive din pădure (…)“.
Lecturând cu atenție, inclusiv „printre rânduri“, și sesizând anumite modalități și subtilități de exprimare, se înțelege limpede că declarația a fost dată sub amenințare și a fost dictată de „organul de anchetă“.
La aceeași dată, Pițigoi Ioan a semnat o declarație potrivit căreia consimte „de bună voe să mi se facă percheziție domiciliară de către organele de Securitate“.
În urma percheziției a fost găsită îngropată o ladă (din lemn) de muniție ce conținea 785 cartușe de armă tip ZB.
Potrivit informațiilor primite de la Luana Constantin, nepoată, Pițigoi Ioan avusese o armă (nu se știe de unde, nici ce tip era), pe care el o aruncase în Dunăre, posibil după ce aflase că au fost arestați consătenii săi Tudoran Constantin și Negroiu Dumitru.
Într-o altă declarație, datată 12 septembrie 1949, Pițigoi Ioan menționează:
(…) lada cu cartușe ZB, care s-a găsit îngropată la mine la târla de oi, o am din anul 1944 de la o unitate românească, care a stat la marginea satului. Subsemnatul am luat-o și am îngropat-o cu scopul de a ține-o și, într-un eventual război contra Rusiei, o scoteam și o dădeam acelora care luptau contra Rusiei și a țărilor cu democrație populară. Totuși, vorbisem cu Ion Mușat ca lada cu cartușe să o dăm bandelor teroriste (…).
Este evident că organele de anchetă își urmăreau cu consecvență scopul, acela de a condamna la sentințe grele pe toți cei care se opuneau regimului de democrație populară și unelteau împotriva acestuia.

În episodul următor: Lotul 3 de deținuți dobrogeni. Sentința de condamnare.